IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei: Nașterea lui Hristos – începutul vieții celei noi (Scrisoare pastorală, 2025)

Am ajuns, prin mila Domnului, la slăvitul praznic al Naşterii Mântuitorului Hristos. Suntem din nou chemaţi să ne adâncim, cu mintea şi cu sufletul, în taina cea de negrăit a coborârii Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu printre oameni. „Taină străină văd şi preaslăvită” [1], rosteşte în aceste zile frumoasa cântare liturgică. Taină străină, întrucât mintea obişnuită, firească, nu o poate înţelege, nu o poate cuprinde în adevărata ei profunzime. În legătură cu această Taină, ne întrebăm: de ce a dorit Dumnezeu să Se facă om? De asemenea, în ce măsură evenimentul petrecut acum mai bine de 2000 de ani în peştera din Betleem poate însemna ceva pentru noi, cei de astăzi?

În acea noapte sfântă, ne spune Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae, Dumnezeu „S-a făcut pentru prima dată cunoscut lumii, căci «Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (Ioan 3, 16). Atunci a izbucnit revelaţia iubirii supreme a lui Dumnezeu faţă de lume, iubire pe măsura căreia nu există alta. În acea noapte a pornit Dumnezeu să-Şi descopere oamenilor adevărata Sa faţă şi să arate cât de scumpă Îi este fiinţa omenească. Din acele ceasuri, au început să afle oamenii care este adevăratul raport între Dumnezeu şi lume, au început să vadă că Dumnezeu le este Tată, adică tot ce le poate fi mai apropiat şi iubitor” [2].

Prin Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om, prin venirea şi sălăşluirea Lui în lume, ni Se descoperă Dumnezeu Însuşi, aşa cum este El, adică mult-milostiv şi iubitor de oameni. Un Dumnezeu Care face totul pentru a-l ridica pe om din stricăciune şi din moarte, un Dumnezeu Care doreşte a ne face pe toţi fiii și fiicele Sale.

Iubiţi credincioşi,

Sărbătorind Naşterea lui Hristos, noi nu celebrăm doar un eveniment istoric, de care ne bucurăm, pe care îl cinstim, dar care ne rămâne exterior, adică, după zilele de prăznuire, ne continuăm viaţa obişnuită ca şi mai înainte. Desigur, coborârea lui Dumnezeu printre oameni este un fapt care s-a petrecut într-un timp anume, într-un loc concret, însă Naşterea lui Hristos ne priveşte în mod direct pe fiecare dintre noi.

Fiul lui Dumnezeu Se face om „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, după cum mărturisim în Crez, pentru a ne deschide o perspectivă existenţială, pentru a ne dărui o viaţă nouă, care este, de fapt, viaţa lui Dumnezeu Însuşi. O cântare de la praznicul Întrupării lui Hristos spune: „Taina cea din veac se descoperă astăzi şi Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului se face, ca părtaş fiind la ceea ce este mai rău, să mă împărtăşească pe mine din ceea ce este mai bun. Amăgit a fost odinioară Adam şi dorind să fie dumnezeu, nu a fost. Iar Dumnezeu se face om, ca pe Adam să-l facă dumnezeu” [3].

Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază, la rândul său: „Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu vrea să se lucreze pururea şi în toţi taina întrupării Sale” [4]. Prin Întrupare, Hristos Domnul uneşte în Sine, într-un mod tainic, dumnezeirea şi umanitatea, fiind deopotrivă Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. El se face astfel punte între noi, oamenii, şi Dumnezeu-Tatăl, este „piatra cea din capul unghiului” [5], unind umanitatea cu dumnezeirea. În acelaşi timp, El ne descoperă în Sine adevăratul chip al Omului, aşa cum l-a gândit şi l-a dorit Ziditorul prin actul creaţiei.

Cum se realizează în noi taina Întrupării lui Hristos? Începutul îl punem la Botez, prin naşterea cea nouă din apă şi din Duh, când ne altoim pe Hristos, devenind astfel parte a Trupului Său, care este Biserica. Cel botezat, primește chipul lui Hristos [6], „se uneşte şi-şi face ale sale simţirile şi funcţiile trupului lui Hristos” [7]. De acum înainte, ni se comunică şi nouă viaţa cea dumnezeiască, iar această viaţă, curgând în noi, ne schimbă, ne înnoieşte existenţial „Eu sunt viţa, zice Mântuitorul, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” [8]. Înţelegem, astfel, că vieţuirea deplină, autentică, a omului nu este cea autonomă, centrată pe sine, limitată la puterile proprii, ci vieţuirea omenesc-dumnezeiască, după chipul lui Hristos, Care este Dumnezeu şi Om. Pe temelia aşezată la Botez, creştinul este chemat ca de-a lungul întregii sale vieţi, printr-o continuă strădanie, să tindă spre o tot mai mare asemănare cu Domnul Hristos. Această strădanie nu are în vedere doar atingerea unui profil moral cât mai bun, ci dobândirea unui mod de existenţă mult mai înalt, o viaţă de sfinţenie: „fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” [9]. Sfinţenia este urmarea împreună lucrării omului cu Dumnezeu. De aceea, rugăciunea, postul, milosteniile şi toate faptele bune sunt săvârşite într-o împletire strânsă cu voia lui Dumnezeu, într-un dialog viu şi personal cu Acesta: „Precum din înălțime Te-ai plecat pentru noi, rostim într-una din rugăciunile dinainte de primirea Sfintelor Taine, pleacă-Te și acum spre smerenia mea. Și, precum ai binevoit a Te culca în peșteră și în ieslea necuvântătoarelor, așa binevoiește a intra și în ieslea necuvântătorului meu suflet și în întinatul meu trup” [10].

Viaţa cea nouă pe care o primeşte omul prin Sfintele Taine, îl preschimbă pe acesta, astfel încât el însuşi devine semn al prezenţei lui Dumnezeu pentru semenii săi, ajutându-i şi pe aceştia să-L afle pe Dumnezeu. După cuvântul Părintelui Zaharia Zaharou, „atunci când Hristos Se sălășluiește în inimă, devine cel mai de preţ dar pe care omul îl poate oferi aproapelui său. Slujitorul lui Dumnezeu, ca o «bună mireasmă a lui Hristos», le împărtăşeşte celor din jur mireasma smereniei şi a iubirii dumnezeieşti. Devine pentru aceştia o Evanghelie fără cuvinte. Fie că vorbeşte, fie că tace, le dăruieşte conţinutul inimii sale: pe Iisus Hristos, izvorul vieţii celei nepieritoare” [11]. 

Iubit popor al lui Dumnezeu,

Ţelul vieţuirii creştine este unul foarte înalt, acela de a deveni, prin har, fii ai lui Dumnezeu-Tatăl, de a cuprinde în noi şi a trăi viaţa dumnezeiască, altfel spus, de a ajunge toţi „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” [12]. Este un ţel înalt şi mai presus de puterile noastre, la care ajungem însă începând de la cele mai mărunte şi neînsemnate aspecte ale vieţii noastre de zi cu zi.

Grija pe care se cade a o avea permanent este aceea de a petrece ziua fără de păcat. Aşa cum ne învaţă Cuviosul Sofronie Saharov, „dacă vom năzui în viaţa noastră, să urmăm în fiecare clipă paza poruncilor lui Dumnezeu, iar în rugăciunile noastre să spunem: «Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, în seara aceasta, în noaptea aceasta, fără de păcat a ne păzi noi», atunci acest «fără de păcat» va da putinţa Duhului Sfânt să vină în noi şi să ne descopere toată cunoaşterea lui Dumnezeu precum este” [13]. 

Să stăruim în rugăciune. Aceasta ne aşază în legătură personală şi vie cu Dumnezeu, Care coboară în sufletul nostru şi ne preface în „templu al Duhului Sfânt” [14]. Trăim într-o lume care nu mai găseşte timp sau nu mai vrea să se roage. Tocmai de aceea, creştinii au această răspundere ca, rugându-se, să-şi lărgească inima pentru a cuprinde pe cât mai mulţi dintre semenii lor, dacă se poate, întreaga lume, cerând ca peste toţi să se reverse milostivirea lui Dumnezeu. Să ne străduim a păstra şi a zidi unitatea cu cei din jurul nostru: în familie, în obştile monahale, la locul de muncă, în societate, în general. Cum vom reuşi aceasta? Răbdând „micile frecuşuri în viaţa de toate zilele” [15], trecând cu vederea greşelile semenilor noştri, conştienţi fiind că şi noi, la rândul nostru, greşim. Aceasta deoarece, precum spune Părintele Proclu, „Nimic nu face pe Duhul Sfânt a se sălăşlui în inima cuiva, decât a trece cu vederea neajunsurile altora” [16].

Toate acestea se împlinesc în mod real prin participarea la viaţa liturgică a Trupului lui Hristos, care este Biserica. Aici, prin împărtăşirea cu Preacuratele Taine, viaţa lui Hristos devine viaţa noastră, preschimbându-ne, puţin câte puţin, întreaga fiinţă spre a fi tot mai asemănători Lui. Aceasta o subliniază Sfântul Nicolae Cabasila când spune: „Cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui, una cu voia noastră, Trupul şi Sângele Lui una cu trupul şi sângele nostru! Şi atunci, cât de puternic trebuie să fie cugetul nostru când e stăpânit de cugetul lui Dumnezeu, cât de dârză voinţa noastră, dacă Însuşi Domnul o mână, şi cât de înflăcărat curajul nostru, când focul însuşi se revarsă peste el!” [17].

Drept-slăvitori creştini,

Mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care le-a revărsat peste noi în anul care se încheie, vă doresc tuturor ca bucuria adusă de sărbătoarea Naşterii lui Hristos să vă umple sufletele, casele sau vetrele monahale! Cel născut în ieslea Betleemului „să Se nască şi să crească” şi în inimile noastre! Să avem totdeauna privirea îndreptată către Hristos Domnul. El să fie „scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară” [18]. 

Vă îmbrăţişez cu dragostea lui Dumnezeu pe fiecare în parte şi pe toţi împreună, rostindu-vă din suflet: Naşterea Domnului cu bucurie!

An Nou binecuvântat!

† Teofan

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

Note bibliografice

[1] Irmosul cântării a 9-a, Utrenia zilei de 25 decembrie, Mineiul pe de- cembrie, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 445.

[2] Dumitru Stăniloae, „Chipul Fiului” în Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1942-1993), vol. 3, Ed. Basilica, Bucureşti, 2013, p. 503.

[3] Slava la Laude, Mineiul pe martie, pp. 201-202.

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrieri. Partea I, Ambigua, traducere din greceşte, introducere şi note de D. Stăniloae, Părinţi şi Scriitori Biseri- ceşti 80, EIBMBOR, Bucureşti, 1983, p. 87. 

[5] Efeseni (2, 20).

[6] Cf. Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 28; Galateni 4, 19.

[7] Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 148.

[8] Ioan (15, 5).

[9] Levitic (19, 2).

[10] Rugăciunea a doua, a Sfântului Ioan Gură de Aur.

[11] Arhim. Zaharia, Ecourile Duhului, traducere monahiile Tecla şi Porfiria, Mănăstirea Stavropighie Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2025, p. 72.

[12] Efeseni (4, 13).

[13] Cuviosul Sofronie Athonitul, Cuvântări duhovniceşti, vol. 1, tradu- cere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), ediţia a III-a revăzută, Mănăstirea Stavropighie Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2024, p. 112.

[14] 1 Corinteni (6, 19).

[15] Cuviosul Sofronie Athonitul, Cuvântări duhovniceşti, vol. 1, p. 261.

[16] Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, Făgăraş, 2010, p. 25.

[17] Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, studiu introductiv şi traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucu- reştilor, Bucureşti, 1989, p. 195.

[18] Psalm (45, 1).